Am pornit pe drumul „Amintirilor care nu mor…”, convinsă fiind că voi întâlni, pe parcursul evocării, aceeaşi romantică artistă, îndrăgostită de culoare, pe care o cunoscusm din câteva volume de versuri anterioare.

         Farmecul, însă, de povestitor înăscut, naturaleţea cu care-şi aşterne gândurile ca în faţa şevaletului, m-au cucerit pe dată şi am poposit mai cu luare aminte, în acest univers tainic şi generos, totdată. Am întâlnit aici, o femeie care ştie în primul rând să privească şi să asculte. Să asculte, nu numai oamenii, dar şi lucrurile şi fenomenele naturale. Care ne invită la o conversaţie cu fluviul, acest vechi reper, motiv de inspiraţie al etern îndrăgostiţilor romantici, martor al atâtor întâmplări. „Mă uitam în apa înmărmurită a fluviului ca într-o oglindă întunecată, însă niciodată nu i-am putut înţelege slăbiciunea şi puterea, cuminţenia şi aroganţa, purtate zi şi noapte, din ţară în ţară… (…) Îmi plăcea să ascult ce-mi spune”. >>>>

Anunțuri