Din poemele volumului de debut al Veronicăi Fibişan, Privind toamna prin gaura cheii (2010)*, distinsul Receptor reţine inspirate note de pastel al periferiei burgului de câmpie, unde «îngenunchează toamna» şi unde timpul «creionează, vastă, o lume de mister», unde «stropi de ploaie urcă / din baltă, în cer…» (Înapoi, p. 6), unde plouă sicriul, dar nu arhicunoscutul sicriu din poemul simbolist-bacovian, de plumb, ci unul „aerian“, ca în proza paradoxistă a lui Dumitru Ra-du Popescu, sicriu în care «doi îngeri bat din aripi / prin aerul neclar de viu», în vreme ce «oraşul tresare în somn – / şi el e un somn / ale cărui mustăţi / gâdilă amurgul…» (Plouă, p. 7). Poeta evadează din soresciana dramă de întemeiere a paradoxismului, Iona (1968), într-o blândă oximoronizare a realului interogativ-adolescentin, unde «ora-şul (e) înghiţit / de balena albă a întunericului» (Altundeva, p. 10), spre a ajunge la un ecou-răspuns arghezian, cu tremurătorul suflet al „interlocutorului“ din auriculul stâng, «acum, / într-un alt etern, / în-tr-o altă poză / atârnată strâmb / pe zidul înflorit de mucegai» (ibid.). >>>>

Anunțuri