În 1986, Artur Silvestri considera exegeza poeziei lui Zaharia Stancu inegală şi monotonă, monotonia venind din lipsa de pătrundere şi din gustul apologetic practicat până la moartea marelui scriitor (1974). După 1989, bibliografia s-a îmbogăţit prin studii mai ample şi prin lucrări cu caracter monografic care oferă îndrumări generale asupra operei. Cartea la care ne referim („Revolta fondului neconsumat. Cazul Zaharia Stancu”) a fost scrisă în 1987 din dorinţa de a servi o operă evaluată până atunci mai mult conjunctural şi festivist. Născut în 1902, Z. Stancu a deţinut în timpul regimului comunist demnităţi înalte, precum redactor şef al unor publicaţii, director al Teatrului Naţional, membru al Consiliului de Stat, preşedinte al USR, academician. Ov. S. Crohmălniceanu îl consideră, alături de Adrian Maniu şi de Ion Pillat, un poet al sevelor pământului natal, cu o carieră literară gorkiană. Ca director al revistei „Azi” a adunat în jurul său generaţia tânără, ajutându-l să scoată în 1934 o „Antologie a poeţilor tineri”. A tradus din Serghei Esenin, uşurând percepţia poetului rus de către scriitorii români. A făcut jurnalism de stânga, ceea ce l-a dus în lagărul de la Târgu Jiu. Marian Popa a remarcat (în 1977) „înclinaţia păgână, de rit autohton, către comuniunea totală cu natura, pentru contactul primitiv cu realitatea”. >>>>

Anunțuri