În cenuşiul anilor anterevoluţionari, când ziarele şi cele două ore de televiziune glorificau performanţele iluzorii ale socialismului „multilateral dezvoltat”, puţini scriitori şi-au păstrat cu adevărat luciditatea. Triumful era forma de exprimare şi elogiul nemăsurat ducea la saţietate. Valorile se confundau cu succesele măreţe ale industriei grele iar vizitele de lucru, interne sau externe, trebuiau să determine nelimitate entuziasme. Cu toate acestea, oamenii vorbeau în şoaptă iar tăcerea era o formă de apărare. Îndrăzneţii lansau bancuri şi asemenea supapă devenea antidotul pentru frica sau poate laşitatea generală. Constantin Munteanu, la Piatra Neamţ, continua, ca orice intelectual veritabil, să rămână lucid şi sceptic. Scria romane, scenarii de film şi piese de teatru. Era publicat după succesive execuţii ale cenzurii, dar tot rămânea ceva. Rămânea ceea ce românii înţelegeau la lectura printre rânduri din profilul şi nuanţele unor personaje confruntate zi de zi cu rigorile absurde ale vieţii.

Plasate mai întotdeauna în atmosfera marelui combinat chimic de la Valea Brânduşelor (gândit pe structura celui de la Săvineşti, unde autorul însuşi muncea zi de zi ca fizician), conflictele directe sau doar mocnite contraziceau flagrant declaraţiile triumfaliste ale puternicilor zilei. >>>>

Anunțuri