De pe poziţiile unui tradiţionalism, Ion Untaru cultivă în – Floare de lotus, a treisprezecea carte de poezii, un lirism confesiv-elegiac cu accente meditative şi uneori cu implicaţii baladeşti.

“Iluzie de dincolo de stele/Întoarce-te în visurile mele/Coborând pe geana unui rid/Sunt cel din urmă fluture lucid/Să ne umplem ochii de candoare/Să ne crească aripi de răcoare/Să zburăm pe-aceeaşi filieră/Pe toate florile din seră” (Ultimul concert-p.88).

Motivele predilecte în aceste poezii sunt erosul, trecerea, cunoaşterea şi logosul creator care stă sub semnul luminii lăuntrice, fiind rădăcina tuturor lucrurilor, prin ea realizându-se posibila dăinuire întru perpetua devenire. „Această toamnă timpurie/Căzută peste noi precum o rană/Să o primim contemporană/Şi sublimat de apă vie/Amăgirea, cel dintâi narcotic/A despărţit ţinuturile-n două/Oraşul nostru dac-a prins să plouă,/Capătă un aer gotic/Cel mai frumos din lume, un amurg/Zugrăvit de pictor în acest tablou/Viaţa lui e numai un halou/Prin care-a evadat din propriul burg” (Aceste paravane-p.70). >>>>

Anunțuri