Există un timp al memoriei şi al  spiritului neamului nostru. El este cel adevărat, cel care rămâne încrustat în scoarţa cerebrală. Celălalt, timpul fizic, nu este decât relativ. Şi spre acest timp al memoriei îşi îndreaptă atenţia scriitoarea de faţă.

„Scrisul este  pentru mine, singura cale care duce spre lumină” – spune Elena Buică în cartea sa „Oglindiri”.

Un titlu atât de sugestiv, nu te poate duce cu gândul decât că, în cartea cu pricina, desigur ai să te regăseşti într-o oarecare măsură. Şi nu e de mirare pentru că scriitorul, atunci când aşterne ceva pe hârtie, trăieşte atâtea vieţi, câte personaje zămisleşte în ipostaza de creator. Şi fiecare dintre ele, îşi cere dreptul legitim la viaţă, are o personalitate, este un UNICAT. Aşadar, am pornit de la gândul că mă voi regăsi în cartea Elenei Buică şi într-adevăr, aşa a fost. M-am transpus, i-am trăit destinul, m-am încărcat cu toate bucuriile şi emoţiile unei persoane care acum, nu are mai mare bucurie decât aceea DE A SE DĂRUI. >>>>

Anunțuri