Izvorâtă  parcă dintr-o euritmie cosmică, poezia lui Stan M. Andrei vine de undeva, din primele pagini ale Genezei, când toate cele create erau bune şi omul nu căzuse în, ceea ce teologii numesc îndeobşte, felix culpa”.

Având sugestii eufonice şi un ritm interior fără cusur, chiar dacă  e scrisă în vers alb,  poezia lui Stan M. Andrei urmăreşte, chiar fără o intenţionalitate explicită, o libertate intrinsecă, mai mult decât libertatea exterioară, având conotaţii biblice şi „acel ceva plăpând”, care face  farmecul lirismului de tip orfic.

Aş  zice că este extrasă din propriul paradis de dinainte de cădere. În aşteptarea parcă, a şarpelui, omul primordial se plimbă nestingherit pe alei, „în răcoarea serii” şi uneori stă de vorbă cu Dumnezeu.

Paradigma cunoaşterii este începutul discernământului între bine şi (ne)bine. „Abia acum/ sufletul are o axă/ şi se-nvârte în jurul ei/ căutându-şi echilibrul” („Izbânda”). >>>>

Anunțuri