Un joc de aparenţe mai degrabă  teluric decât celest, jucat de o fiică  a ţărânii, înveşmântată în voaluri de amazoană voluptuoasă de Sheherazadă, unduindu-şi şoldurile, vrăjind cu glasul şoptit pe măritul sultan cu poveşti înşelătoare, care-i vor mai prelungi visul, în chemări gestuale de fată morgană, eternul feminin e la el acasă. Maya se-nvăluie-n tul alb seducându-şi peţitorii cu o simplă fluturare de mână, devenită uneori aripă…

A intra în joc, a empatiza cu sentimentul poetei, a te lăsa ispitit, sedus de căldura  voalată  din glas, de veşmântul exterior al Cuvântului, poate fi o capcană, dar, câţi dintre noi nu se îndreaptă, cu bună ştiinţă, înspre propria capcană, aproape cu voluptate, deşi ştiu ce-i aşteaptă?

Poeta de faţă câştigă prin persuasiune, prin insistenţa de a te convinge. Şi, până la urmă, te abandonezi – oblomovian – în braţele  pufoase ale fotoliului, cucerit de flăcările părelnice din cămin care-ţi dau iluzia căldurii. Până să observi artificialitatea flăcărilor, aţipeşti pe covor, cu ochii la ele… Un joc rafinat de nuanţe posibile. Avem aici tot bagajul seducţiei pe care, o femeie îl poate folosi, fără să se mai trudească să întreprindă ceva. Şi până să te dezmeticeşti, ai terminat cartea. Câţi dintre noi o vor lua în seamă, lipsiţi de langajul şocant, stradal, de gang şi de suburbie, al poeziei post-post-moderniste? >>>>

Anunțuri