S-a afirmat cândva că autorul unei monografii nu ar fi pe deplin mulţumit de munca sa, dacă nu ar dilata proporţiile operei cartografiate, dacă nu ar construi un podium artificial pentru scriitorul prezentat. Un soi de relaţie între avocat şi client. Nu e cazul profesorului Ion Roşioru şi al eseului său intitulat „Arthur Porumboiu sau Scrisul ca pavăză împotriva morţii” (Editura Ex Ponto, 2005), al cărui final concis nu lasă niciun echivoc: „Arthur Porumboiu este unul din poeţii importanţi ai literaturii române de azi”. Deşi recunoaşte dimensiunile majore ale operei, subtilităţile şi particularităţile ei, se fereşte să o considere unicat, iar pe autorul ei, condamnat în 1967 la patru ani de închisoare pentru vina de a fi cârtit împotriva regimului (o vizită de lucru la Ploieşti urma să fie „o bucurie organizată”), evită să-l numească disident. Cheia înţelegerii întregii opere se găseşte în „Jurnalul unui singuratic” şi în „Autobiografie literară”.

Ion Roşioru analizează cu răbdare toate volumele de poezii apărute până în 2004: „Domnule Copil” (1974), „Arheologia nopţii” (1978), „Viaţa în aşteptare” (1983), „Calea jertfei” (1995), „Lupta cu îngerul” (1997), „Nume pe apă” (2000), antologia de autor „Revoltă împotriva stării de statuie” (2001), „Lebăda nu vrea să cânte” (2003), „Echilibrul în lumină” (2004), două volume aflate în manuscris, „Prinţul captiv” şi „Poeme optimiste din vremea ciumei roşii” (care între timp au văzut lumina tiparului). Prezintă pe larg proza din volumul de reportaje „Secvenţe dintr-o realitate fierbinte”, din „Patrulaterul cenuşiu. Jurnal de închisoare” (1992, 1998), precum şi din cartea de aforisme, reflecţii, confesiuni, poeme gnomice „Înţelepciunea ascetului” (1999). Prezent cu 19 poeme în volumul colectiv „Fereastra dinspre mare” (1995), confirmă părerea că un poet nu poate scrie mai mult de 20-28 de texte cu adevărat mari. >>>>

Anunțuri