Autoare, în 2002, a unui impozant, erudit studiu comparatist, Darie Magheru. Trasee tragice, De la Sisif la Pygmalion (a contat, se ştie, şi ca teză pentru un Doctorat în Litere), a unui roman  existenţial, însă pe strat ideistic (Fatimata, 1995), Mihaela Malea Stroe va risca în poezie, după volumul Spre al nouălea cer (2008), aprecieri deduse, de regulă, din sfera conştiinţei teoretice. Cu ani în urmă i s-a întâmplat ceva asemănător (ştiu, pentru că eram şi eu în caz) Ninei Cassian: caracterizată invariabil şi nemilos ca producând un lirism de idei, va încerca să corecteze în timp prejudecata criticii; opune adică, în cărţile ulterioare nefericitei judecăţi, inspiraţiei cerebrale, cu alte cuvinte, sicităţii reflexiei, emoţia cu rădăcini viscerale, sfidează, provoacă din subterane raţionalul; va ezita, fireşte, între acestea, caută totuşi să le reechilibreze.

Tot astfel, am impresia, Mihaela Malea Stroe, astăzi, cu 7 x 7 poeme de iubire. Dimensiunea (dacă nu deja dominanta) intelectivă din lucrarea poetică anterioară e compensată aci, uneori, prin elementul cotidian, ludic domestic, amintind, de exemplu, de Angela Nache (Mamier), din Miraculum şi Femina (cărţile publicate în ţară): >>>>

Anunțuri