Urmărim, cu atenţie, de cca. 8-10 ani, procesul de densificare a poeziei trubadurului focşănean Ion Panait. Deci, nu ne-a mirat deloc faptul apariţiei unui volum care, chiar dacă nu conţine hai-ku-uri autentice[1] (de tipul celor migălite, în Ţara Cireşilor în Floare,  de Matsuo Bashō, Masaoka Shiki, Yosa Buson şi Kobayashi Issa – …sau, în Carpaţii româneşti, de Şerban Codrin…) – conţine, totuşi, foarte reuşite pantomime, adaptări la cosmicul şi la matricea de sensibilitate româneşti,  ale  haiku-urilor nipone –  profetice  consemnări ale naturii, la întomnarea lumii, la marginea lumii…: Mierlele de toamnă[2].

Se ştie că mierlele sunt însemnul Casei prinţilor de Lorena…Dar, evident, dincolo de princiaritate, este umbra funebră…:

Mierlă (D) = merlum (E) = mierlă. Mierla era pasărea morţii, atât la daci, cât şi la etrusci, care o menţionează în Liber Lintaeus, ca fiind cea care ridică sufletul mortului la cer. Rolul funerar al mierlei la daci se deduce din verbul a <<mierli>>, cu înţelesul de a muri”. (cf. Gheorghe Şeitan, revista Kogaion).

Volumul de 62 de pagini al poetului focşănean Ion Panait (ilustrat cu spendide reproduceri după tablouri ale lui Van Gogh, din perioada olandeză şi din cea nord-franceză) conţine poeme cu valori inegale. Uneori, aglomeraţia substantivală nu lasă poezia să-şi respire Rostul Profund, alteori imaginea este “mişcată”, voalată…Dar, atunci când Ion Panait nimereşte drept în inimă Poemul, ca Mantră Sacră, imaginile sunt adevărate explozii galactice, iar oximoroanele şi paradoxurile fac punţi stelare între lumi. Însuşi Infernul  Logos-ului – poate deveni “rădăcină de miere”, prin menţinerea, fie şi fantasmatică, mnemotică, a  străjii eros-ului: “Infernul -/mierea de vrajbă/a gurii tale” (cf. p. 8). >>>>


Anunțuri