Cine altcineva decât un Poet ar fi ispitit să alcătuie o “antologie” a zăpezilor, a ninsorilor caste întruchipând neprihănirea?

Nevoia de alb, de Înalt, de Sublim sub toate aspectele şi nuanţele esteticului, dorinţa de purificare, de scăldare rituală în apa sacramentală este – de asemenea – apanajul celor care tind spre alte dimensiuni decât cele materiale.

Către villonesca “Neauă de mai an” – ne duce gândul retrovers ca spre Paradisul pierdut şi râvnit din nou, acel paradis de unde-am purcer de dinainte de cădere. Şi nu în zadar, căci, protopărinţii noştri, cunoscând Lumina edenică şi acea linişte în care se auzeau doar foşnetul moale al frunzelor printre rodiile date în pârg şi adierea Sfântului Duh care plutea încă, – după acea “Felix culpa” – nevoindu-se să-şi redobîndească locul, liniştea, apartenenţa de copii ai Creatorului Suprem, de custozi ai grădinii cunoaşterii binelui şi răului, privilegiu pierdut într-o clipă de dulce restrişte şi mai ales să-şi recapete starea de Rai pe care desigur, doar Duhul-poet a construit-o.

“Şcoala de viaţă” pe care au urmat-o apoi, perechea adamică, uneori trecând probele, alteori rămânând la acelaşi nivel sau chiar mergând înapoi, i-a întărit în convingerea că “Doar poetul…” “în fiecare zi condamnat/ să vină să înfrunte/ comandouri de cuvinte/ asiduu antrenate/ să ucidă…”; doar el, “prizonier al metaforei” (…) “implorând ajutor/ de la stea/ de la fluturi copii iubite – / Îngeri ai Domnului/ Eliberatori” – doar eel – nimeni altul (şi aici I se recunoaşte statutul, carisma) – e ca o “cămilă purtând/ în cocoaşă/ tristeţile lumii” (“Doar poetul”) – poate reclădi Paradisul. Şi pentru aceasta fi-va îndreptăţit a fi răscumpărat, mântuit de toate păcatele săvârşite cu voie ori fără de voie. >>>>

Anunțuri