Petre Bucinschi a descoperit punctul G al poeziei cu ajutorul unui dispozitiv special, o inovaţie de provenienţă muzicală, trompeta fără muştiuc. La brevetare a fost sprijinit de Editura „Transilvania Expres”, în anul pe sfârşite 2008.

Uimitoare expresivitatea şi bunul gust al graficii de pe copertă, o creaţie a autorului. Poemele în proză, patruzeci şi unu plus moto-ul, poem de asemenea, nu poartă titluri, de aceea le-am numerotat eu pentru a face posibilă verificarea credibilităţii comentariului. De la 1 la 41, poemele se bazează pe relaţia ambiguă, multiformă, foarte credibilă, dintre sex şi text.

Jurnalul unor întâmplări mai mult sau mai puţin imaginare furnizează imaginea unui univers atât de familiar încât devine familial: „Mi-a venit o idee. Să duc computerul la un medic ginecolog.” (2). Ca mai toate jurnalele şi acesta este scris (exclusiv) la persoana I, care face gesturi teribiliste în (con)texte de o oroare îmblânzită – autorul se joacă de-a Antonin Artaud, însă cruzimea lui este explicit imaginară. Asta pentru că Petre Bucinschi are încredere în inspiraţie, fie ca şi împiedicată. Spiritul lui este de fals perdant care îndulceşte eşecul şi dresează clişeele: „Călătorii care şi-au condus iluziile în vagoane sunt rugaţi să coboare împreună cu visele lor”(5). Lucru ciudat, în câteva rânduri autorul drăcuie în text, lucru pe care nu îl face în viaţă. Din contrasens însă vine poemul 7 cu un P.S. emoţionant, cu tonul marii poezii: „Am rămas fără vedere. Continui să mă uit după femei. Le văd imaginar, urâte, slute sau frumoase. Şi tot mă uit după femei.” În bună măsură autorul urmează spiritul şi litera suprarealismului târziu, încă fecund estetic: „Cu mâinile prinse în sicriu continui să visez că sunt focul care dărâmă bariera dintre vis şi realitate.”

Cititorul este zgâlţâit de interpelări directe, forţat să vadă prin prisma magnetică a imaginaţiei autorului în fundul ceştilor de cafea ori al halbelor de bere funduri de adolescentă. Un poem remarcabil prin tehnică (19) explică acest tip de vedenii. El începe ca un text de muzică uşoară imediat postbelică, după care Petre Bucinschi sfâşie suportul sentimental-semantic pentru a-l lipi la loc; rezultă un colaj de banal şi trăire avangardistă. „Trăiesc cu impresia că m-a blestemat norocul. Fir-ar să fie de fete! Sunt mereu îndrăgostit. Ba de o ciungă. Ba de o slută. Ba de o şchioapă. Ba de o mioapă. Ba de o slută(…) Doar una singură este frumoasă. Şi se numeşte viaţa.” Unele versuri au valoare generalizatoare şi aforistică: „Toate femeile poartă în ele acelaşi destin organic.” >>>>

Anunțuri