Un fel original de a se raporta la realitatea trăită sunt poemele lui Petru Scutelnicu din volumul „Poem pe cord deschis“ (trilingv: român, englez, francez), Editura „Casa Scriitorilor“, Bacău, 2006, unde viziunea personală, aţâţată de pulsiuni dintr-o „rană de cuţit melancolic“ saltă fiinţa în metafizic. Experienţa este o epuizare completă a trăirii, prin elan vizionar şi înstrăinare, prin exaltarea resorturilor fiinţei, fiindcă poetul trăieşte clipele ca o eternitate „ce a fost prea mult pentru o singură moarte/ a fost un poem pe cord deschis“ („Poem pe cord deschis”).

Regăsim în acest volum o formă de purificare, dar şi o povară ontologică, o boală congenitală tradusă prin viziuni îmbibate de constatări dureroase: „România nu-i acasă / sunt lacăte pe uşi/ şi-i întuneric până la lacrimă/ are nevoie să-i faci respiraţie inimă la inimă/ are nevoie de chirurg/ să intre în operaţie pe cord deschis“ („Ţara mea”). Repetiţia sintagmei „pe cord deschis“ este o incizie chirurgicală ce iluminează fantasmele vizionarului Petru Scutelnicu.

În micro-poemele sale se denunţă conştiinţa obnubilată de timpul necruţător peste care „mai trece o bucată de moarte“ în timp ce alchimia verbului declanşează o „toamnă transparentă de ţi se vede sufletul“ şi poetul, un arheu eliberat de carnea realităţii, trăieşte drama târgului ce curge „şi se prelinge pe şosea“ („Transparenţă”).

Într-un superb poem proclamă vocaţia poeziei pentru esenţial şi cauza clipei închipuită ca un exorcism şi paroxism senzorial: „pictorul de amintiri / lângă o statuie îmblân-zită / îţi vine să-i dai numele tău / unei toamne târzii / dintr-o melanco-lie torenţială / când scrii cu viaţa pe ziduri / un poem / înfloreşte fabrica de vanilia / se arată o perlă / de tibia singurătăţii / se întristează / trenurile de navetişti“ („Pe genunchii melancoliei”). >>>>

Anunțuri