Biografia abundentă şi tensionată a lui Dumitru Nicodim (omul s-a născut în Jurilovca pe Dunăre din colonişti, însă, transilvăneni, părintele său a îndurat temniţele comuniste şi spitalele penitenciare, apoi asasinatul martiric, copilul petrecându-şi anii de dinainte de liceu şi de studiile universitare în casele de asistaţi, un doctorat antedecembrist, şcolirea în jurnalism după 1989 şi un stagiu la cotidianul „Dreptatea” şi, tot acum, profesoratul academic la UP Bucureşti întregindu-i periplul existenţial) corespunde, din cât îmi dau seama, lucrării sale spirituale: e bioterapeut radiestezist şi membru al Societăţii Române de Inforenergetică, efectuând, cum aflu, „cercetări privind orientarea altarelor la bisericile primare din arealul dobogean, cercetări menţionate de arh. Silvia Păun în vol. Absida altarului, Ed. Per Omnes Artes, 2000”. Lucrarea sa în aria beletristicii (autorul e membru al Uniunii Scriitorilor din România) nu e mai prejos, Dumitru Nicodim tipărind, până la cartea de faţă (Lebede albe – calea iubirii, Editura Vox, Bucureşti, 2008), şapte volume: Poezii amare, Editura Tornada, 1992, Casa lui David (roman), Editura Humanitas, 1996, Lacrimă cu zăvor (versuri), Editura Mustang, 1997, Cavaler al Ordinului „Mihai Viteazul” (proză), Editura Fiat Lux,1999, Poarta Albă (roman), Editura Humanitas, 2003, Cusături eterne (versuri), Editura Artemis, 2007, Atân Tepe (versuri), în vol. „Harmony”, The 3-rd World Congress of Poets, Iaşi, 2001.

Dacă în Cusături eterne, asupra căreia m-am aplecat cu altă ocazie, constatam, într-o latură a cărţii, tentaţia autorului de a-şi scruta originile metafizice şi de a-şi apropria duhurile întemeierii, o ispitire ce se întindea deopotrivă spre aspectul ezoteric al ritualului, spre simbolurile enigmatice, cu scopul – mărturisit însă numai liric – de a pătrunde, pe calea iubirii, nedezlegarea tainelor, în Lebede albe (subintitulată, premeditat, calea iubirii), menirea destăinuirii primordiilor va reveni exclusiv dragostei. Dealtminteri, aşa cum apreciază şi prefaţatorul volumului, scriitorul Doru Munteanu, cartea, alcătuită parcă din pericope (mai lungi ori mai scurte, numerotate, optzecişiuna la număr), poate fi percepută ca un singur poem de largă respiraţie – o înşiruire grav psalmodică, vrednică a fi asociată, ca variantă modernă, Cântării Cântărilor. „Demersul liric nu e cel clasic al poeziei de dragoste închinate fiinţei iubite – scrie Doru Munteanu –, ci iubirii ca şi concept pământesc şi biblic. >>>>

Anunțuri