Adrian Botez este, fără doar şi poate, cel mai original poet pe care mi-a fost dat să-l cunosc, răsfoind, (răscolind) prin ceasloavele prăfuite, dar şi cele de ultimă oră ale liricii româneşti.

El este fără pereche. Creaţia sa, atât de diferită de vulgul cotidian care aduce osanale nesfârşite dimensiunii trupeşti a omului, şi-a pus amprenta, marca ei preţioasă pe domeniul, atât de râvnit al literaturii şi locul său nu poate fi ocupat de preopinenţii zilei, oricât s-ar da aceştia de ceasul morţii.

Adrian Botez nu se încadrează, nu se aliniază, nu se confundă.

El este altfel, cu totul altfel,  şi nu rostesc aceste cuvinte din complezenţă. În tot ce întreprinde, prin  multiplele raze pe care le răspândeşte, în încercarea disperată de a-i lumina pe cei din preajmă, se poate vedea acest semn al unităţii care nu cunoaşte locul comun, cărările bătătorite, deşi inspiraţia lui este uneori livrescă. El realcătuie, rescrie, reiterează marile teme ale literaturii universale, cu aceeaşi dezinvoltură şi măiestrie, de parcă ar fi scrise acum. Vasta, colosala erudiţie pe care a acumulat-o prin străduinţe jertfelnice, supraomeneşti, ar putea speria, intimida, pentru că se ridică la cote de neatins.

Spirit enciclopedic, oferă însă, cu reţinere, fărâme din  monadele minţii, atât de bine organizate, doar atât cât putem noi oamenii, îngurgita, îndeobşte.

Dar, ce asupră de măsură conţine verbul său, esenţializat, cristalizat, strălucind dincolo de retină!

Dacă ar fi să ne raportăm la alte personalităţi enciclopedice, care şi-au înscris pana  în cartea de aur a liricii noastre, Gellu Naum ori Emil Botta ar fi palide umbre. >>>>

Anunțuri