„Poeta Monica Mureşan desfăşoară o gamă imagistică diversă, nu o dată contrastantă. Există în versurile ei o discretă, imperceptibilă crispare faţă de vălmăşagul cotidian minat de zădărnicie“. (loan Rotaru)

A doua carte – Trecere de pietoni – continuă să ducă mai departe „spunerea lirică“ pe care Monica Mureşan a început-o prin gesturi de candoare ivite dintr-o vitalitate – uşor – ponderată. Doldora de forţa metaforică – speci­fică – poetului modern, cu îndrăzneala parabolelor „constru­ind“ din ele şi cu ajutorul lor „specta­cole“ reuşite, în fine, cu talent evi­dent, imaginea poetică e proaspătă, naturală, firească într-un reflux al tristeţilor, căutărilor, aşteptărilor…

Poeta Monica Mureşan împărţindu-şi cartea în patru capi­tole distincte cu privire la abordarea temelor sau cu schimbarea registrului – mă refer la „Cronica ultimei iubiri“ care e scris în „dulcele stil clasic“ ne oferă – totuşi -o armonie izvorâtă dintr-un spaţiu elegiac-confesiv de cunoaştere. Ce mi se pare a fi interesant este faptul că poezia aceasta nu are „vârste virice“ cum ar spune N. Manolescu, ci atinge – pururi – un „sfârşit continuii“ aşa cum ne su­gerează într-un vers Ion Caraion. „S-a pierdut Pasărea Phoenix/ Ea răspunde la numele ei/poate fi uşor recunoscută/pentru că ea nu se vede când zboară/ nu se vede când renaşte/ ea se vede numai dacă răspunde/ (desigur, la numele ei)/ Fiind atât de originală/ poate fi uşor de recunoscut/ Cine o găseşte/să nu facă nimic/numai ea decide/ în asemenea cazuri/ (dealtfel, fără precedent)/ Dacă nu ştiţi/ cum se adăposteşte,/ cum se hrăneşte,/ cum să aveţi grijă de ea,/ nu faceţi, oricum, nimic/ dar absolut nimic/ veţi şti/ numai dacă iubiţi totul“. (Phoenix) Superb. Constantă pare a fi starea de bea­titudine atinsă în actul comunicării în care expresia poetică nu este – aici – comună, banală, ceea ce face ca subiectivismul poemelor să fie extrem de personal. Ea îi dă răgaz poemului de a se construi pe sine prin aşezarea sa între parantezele unor disertaţii meticu­loase.

Aşadar, Monica Mureşan trăieşte de fapt, „spectacolul“ creat de pe un act de recuperare, de reordonare a fragmentelor realităţii, interioare. Nu e o înăbuşire a simţirii, ci mai curând o eliberare din labirinturile tainice ale acestor „arderi“ destul de controlate. >>>Victor Sterom>>>

Anunțuri