Cartea de debut a Elenei Stroe-Otavă („La umbra teilor în floare”, Editura Andrew, 2007) se asimilează neorealismului prin acurateţea amănuntelor prezentate în alb şi negru, prin disponibilitatea de a scoate la lumină insalubrul din domeniul asistenţei medicale şi prin viziunea moralistului contrariat de indolenţă şi corupţie. Este reportajul unei drame rememorate pe nerăsuflate, fără pauze, capitole, părţi. Nouă luni de coşmar trăite ca o singură zi, la reanimare sau la terapie intensivă, în sala de operaţie sau în dureroase şedinţe de recuperare. O compoziţie coerentă, o generoasă deschidere spre realitate, care rosteşte nişte adevăruri ce stau la inimă oricui.

Trăirile Victoriei Stroescu, având o mână şi un picior imobilizate, pendulează între afecţiunea familiei, talentul, cutezanţa şi tactul medicului curant de la Spitalul Floreasca, pe de o parte, şi atenţia condiţionată a asistentelor, infirmierilor şi a brancardierilor, pe de alta. De o mare expresivitate sunt portretele feminine, unele greu de uitat, distorsionate parcă de tirania diferitelor accidente, prinse în prim-planuri de concreteţe, cu izolarea ici-colo a unui cadru lucrat mai stăruitor. Din vremuri străvechi, femeile au direcţionat energiile, bărbaţii împlinindu-se sau nu prin ele. Aşa se face că personajele masculine nu au în această carte consistenţă, chiar şi „medicul cel bun” fiind convenţional. O idee străbate nuvela de la început până la sfârşit: vinovatul trebuie să plătească integral, dacă nu în justiţie, atunci în faţa divinităţii. Discursul are vehemenţa unui rechizitoriu, diluat doar pe alocuri de romantismul feminist şi de aprecierile moraliste. Autoarea este puternică în arta monologului şi a evocării copilăriei rurale, în limbaj natural, pitoresc. Răutăţii şi nepăsării le sunt opuse candoarea şi valorile umane specifice meseriei de dascăl (o prelungire a copilăriei), paseismul. Spitalului de provincie – instituţia bucureşteană, oraşului şi vieţii de la bloc – satul şi pădurea, totul sub semnul florii de tei, calmant desăvârşit al sistemului nervos. Dacă starea de graţie în acest moment este emoţia, cred că simplificarea secvenţelor cu pronunţată tăietură ilustrativă, pedagogică, va lăsa un loc mai mare meditaţiei în care şi epicul se va mişca mai dezinvolt. >>>Gheorghe Postlenicu>>>

Anunțuri