Maestrul Ion Rotaru spunea: ”Florin Iordache vine să contrazică, după aproape un veac şi jumătate, premiza instituită de Titu Maiorescu, cum arta n-ar avea nimic cu politica…”. Florin Iordache ia această afirmaţie drept o provocare şi iată cum se obţine un scriitor polivalent, lucid, bine ancorat în realitatea curentă, care beneficiind de un acut simţ al observaţiei desface cu grijă iţele urzite de politicienii zilei, marchează cu ironie inspirată jocurile istoriei şi nu în ultimul rând nu face compromisuri între realitate şi literatură.

Volumul ”Versuri de adio”, este, aşa cum va putea descoperi lectorul, un volum autobiografic care începe cu un crez al scriitorului ”Poeţi, / Luaţi şi beţi / Din cupa cu versuri / Cât mai puteţi!”(Poezia Română), continuă cu omagii aduse părinţilor ”De n-am ajuns eu astăzi, un fiu rătăcitor, / De am păstrat cu mine şi cinstea şi dreptatea! / ţi-o datorez şi ţie, glas fermecător, / Tu mi-ai pus în mână, nedespărţită cartea!” (Despărţirea de mamă) şi trece cu nonşalanţa gânditorului boem la decopertarea unui sine cu trăiri tumultoase, cu întrebări rămase în suspensie dar şi cu sentinţe irevocabile despre micimea lumii sau despre valoarea umană, sentinţe generate de forţa eruptivă a unui intelect cultivat.

Poezia lui Florin Iordache nu atrage printr-o muzicalitate fără cusur, dimpotrivă autorul caută parcă exprimări colţuroase, ruperi de ritm, metaforele ascuţite pentru a exprima cât mai autentic criza pe care o vede înconjurându-l, dar şi pentru a înlătura confuzia care este creată cu sau fără intenţie (oare?) în jurul excepţiilor sănătoase ”aşa-ncepu pe terra o nouă tragedie / un Shakespeare, trăind astăzi, / nu ne-ar putea descrie..” (Făgăduita ţară). Poetul este parcă reporterul unui război subliminal, descoperind fără încetare mecanismele ascunse ale manipularii socio-politice, atrăgând atenţia asupra firului istoriei şi militând deschis pentru promovarea libertăţii cuvintelor. >>>Ion Gabriel Puşcă>>>

Anunțuri