Fără îndoială că, ontologic vorbind, autoarea de faţă, face parte din categoria de fiinţe înzestrate nativ pentru zborurile cele mai îndrăzneţe, în aerul pur al Înaltului la care tinde să acceadă, făcându-şi din cuvânt şi din faptă, scară pentru marele salt, atunci când va fi timpul potrivit şi când îşi va fi terminat rostul pe aceste tărâmuri.

Temerară, cu aripile-i nevăzute larg deschise, cât să cuprindă, de la zenit la nadir orizontul, ea se substituie unui pilot de încercare, cu propriile forţe pipăind văzduhul, să vadă dacă aerul o ţine şi ne ţine.

Dacă aerul e pe măsură, ne face semne binevoitoare şi, cu lumina de pe chip drept radar şi far, ne îndeamnă s-o urmăm.

O dată aerul netezit, primenit, îmblânzit, nu ne mai rămâne altceva de făcut decât să plonjăm într-o amplă zburare aidoma ei, care e cocorul din vârful unghiului, cel care arată drumul.

Pe de altă parte însă, Elena Olariu nu poate părăsi de tot ţărâna aspră şi catifelată totodată, atât de dragă, zămislitoare de seminţe şi ia un plisc de pământ să-l ducă pe înălţimile de azur, acolo unde ea accede, aparent cu atâta uşurinţă.

De aici, amestecul de pământesc şi ceresc proprie fiinţelor, în peregrinarea lor scurtă spre patria veşnică.

Se-ntâmplă deseori, însă, ca nu toţi privitorii să se încumete să se avânte. Şi atunci ea, aidoma păsării care-şi învaţă puii să ia primul contact cu tăriile, ne poartă pe aripile sale viguroase şi ferme, să contemplăm adâncul de sus, oglindit în adâncul de jos, până ochii ni se umplu de azur şi de dumnezeire, nările de miresme ameţitoare, urechile de sunetele mirifice ale cântărilor celeste. Fie că vrem, fie că nu, ne transformă în îngeri.

Vestală a iubirii divine, Elena Olariu ne propune o poezie telurică şi celestă în aceeaşi măsură. Operând cu simboluri : piatra, lumina, pământul, cerul – elemente primordiale şi iubirea, speranţa, adevărul, inelul – simbolul statorniciei poeta creează punţi spre înălţarea noastră spirituală

În paradigma viziunii sale lirice, de o importanţă covârşitoare sunt : relaţia cu Înaltul- pe verticală, iar pe orizontală, aşa cum e şi firesc, empatia cu semenii de care se simte atrasă irevocabil, partea sa din acest schimb, fiind o înţelegere sufletească fără egal şi o deschidere fără frontiere a inimii.

O veritabilă osmoză cu natura, mater genitrix, în sânul căreia îşi găsesc culcuş toate făpturile, răzbate limpede precum izvorul străpunge scoarţa pământului în căutarea acelei lumini hrănitoare şi dătătoare de noi forţe, capabile să învingă inerţiile, stihiile, entităţile dezlănţuite.

Poate că este printre puţinii autori ce nu s-au lăsat infestaţi de aşa-zisele „valori cotidiene”, după care se îmbrâncesc suveran, ca-n Arca Bunei Speranţe, dând din coate şi călcându-se în picioare, care să apuce locul din faţă. De fapt, Elena Olariu a rămas eternul aed al naturii, un menestrel al idealurilor sfinte pentru care merită să lupţi chiar cu preţul jertfei. >>>Cezarina Adamescu>>>

Anunțuri