La sfârşitul volumului de proză scurtă semnat de Elena Călugăru Baciu, Povestirile Elenei (Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2006), editorul inserează opiniile a şase condeieri, care s-au pronunţat în legătură „cu scrisul prozatoarei Elena Călugăru Baciu” (p. 114). Însă, multe dintre acestea sunt mai mult de complezenţă sau de dragul de a-şi etaşa narcisismul scriitoricesc, fără vreo judecată pertinentă. Iată, spre exemplu, ce scrie Th. Damian (în revista new york-eză Lumină Lină, an VII, nr. 2, aprilie-iunie 2002): „Sunt tentat de două lucruri acum când scriu: să încep o discuţie teologică pe temele principale ale cărţii sau să dau cât mai multe citate din ea pentru a fi sigur că cei ce nu au şansa s-o cumpere, cel puţin să aibă o mică posibilitate de a-şi face o idee despre ea. Nu voi face nici una nici alta. Voi lăsa duhul cărţii să-şi croiască destinul în cultura română.” (p. 115). E aici o mică răutate specifică invidiosului!

Chiar dacă se întind pe spaţii restrânse ca număr de pagini, prozele Elenei Călugăru Baciu, din prezentul volum, câştigă în profunzime.

În Culegătorul de plante, analiza şi studierea fizionomiei partenerului sunt integrate descrierii peisajului, spre a reliefa schimbarea radicală. Fragmentul e succint, dar elocvent: „Macii, lavandele cu florile lor mici, albăstrii-violet mă fac să-l trag pe bărbat în mijlocul lor şi să-i sărut obrazul. Mâinile lui puternice nu mai aveau căldura de altădată. O minciună de mai schimbase anotimpul, ningând şi ningând neîncetat.” (p. 55).

Memoria viului alternează indicativul prezent al naraţiunii faptice (naraţiunea este la persoana întâi) cu imperfectul evocării, care şi el include un prezent în trecut (cum bine sesiza Florian Bratu în cartea sa Identitate şi diferenţă – De la nostos la revelaţie aletheică (Editura Universitatea XXI, Iaşi, 2006), adică ceea ce reţine memoria afectivă: „Iau din portbagaj săculeţul cu cenuşă. Păşesc pe malul Dâmboviţei (…) Trebuie să fiu numai cu dorinţa lui Ion şi cu datoria mea (…) Digul este înalt, n-aş vrea să-l rănesc pe Ion. Doamne, îi şi văd fruntea sângerândă.” (p. 14). Introducerea indicativului prezent ca timp verbal în rememorare ţine de tehnica cinematografică a filmării cu încetinitorul, cameramanul putând astfel să schimbe unghiul aparatului de luat vederi: „Mă urmărea sufletul privirii lui. Era decembrie. Aveam sentimentul că ochii aceia negri topeau zăpada ce-mi scânteia sub paşi (…) Mă aflu la Athénée cu Camelia. Privirea mă duce spre stânga, unde-l zăresc pe Ion.” (s.n., p. 14). >>>Const. Miu>>>

Anunțuri