După romanele Zantiala, fiul pământului – Ed. Albatros, Bucureşti, 1982 (128 pagini), În zbuciumul vântului– Ed. Vlad&Vlad, Craiova, 1988 (129 pagini)., Insula tăcerii: Confesiuni, povestiri şi schiţe despre vise, medici, boli şi…accidente – Ed. Călăuza, Deva, 2000 (116 pagini), Fuga neterminată – Ed. Signata, Timişoara, 2002 (216 pagini), Călcâiul vulnerabil – Ed. Călăuza, Deva, 2004 (117 pagini), Calea sfâşierilor. Joc înaripat – Ed. Danimar, Deva, 2005 (181 pagini), Splendorile agoniei – Ed. Danimar, Deva, 2006 (210 pagini) – relativ prolifica romancieră hunedoreană Raisa Boiangiu a ajuns, cu romanul Călătoria spre origini, Ed. Danimar, Deva, 2007 (124 pagini), la a opta editare.

Referinţele critice la romanele domniei sale sunt multe şi toate nu doar favorabile, ci profund admirative: Eugen Evu(“Miza autoarei este pe stilistică, sparge tiparele textului alcătuind un amalgam poematico-prozaic terifiant”), Matei Vişniec, Radu Ciobanu (“O scriitoare pe cât de matură, pe atât de discretă, cu egale disponibilităţi pentru romanul istoric tradiţional, cât şi pentru cel de subtilă investigaţie psihologică”) , Victor Sterom, Al. Florin Ţene (“Prozatoarea este o proustiană întârziată, cu voluptăţi şirete şi pline de miez”), Maria Misir-Băloiu, Mircea Sântimbreanu(“Prozatoare înnăscută, cu o tenacitate robace a scris mii, zeci de mii de pagini, dar a tipărit întâmplător şi mai degrabă nenorocos, în zodii adverse…Proze îmbibate de feminitate şi de o duioşie drastic sfâşiate de cele mai brutale interogaţii(…) Cu sau fără forme statutare, domnia sa onorează breasla noastră de peste două decenii…”), Cornelia Popoiu (“Numele Raisei Boiangiu este o onoare pentru locuitorii Hunedoarei. Bibliotecile noastre se vor îmbogăţi cu o proză feministă plină de candoare, rafinată, punctată de o avalanşă de interogaţii”…) etc. etc.

Evoluţia scriitoricească a Raisei Boiangiu se face dinspre romanul istoric clasic (metodă psihologică de a-şi masca terorile care i-au marcat, sfâşietor, până la schizofrenie estetizată, statutul ontologic), către un neo-proustianism, grefat pe un spirit profund realist-introspectiv, prin care omul-Raisa Boiangiu se eliberează, într-o adevărată explozie de auto-interogaţii şi interogaţii patetice, adresate cititorilor şi cosmosului… – de fapt, disimulat, implicit, sunt interogaţii către Dumnezeu – cu privire la existenţa personală şi colectivă, de Neam, a Românilor… >>>Adrian Botez>>>

Anunțuri