Adrian Botez scrie o carte densă şi tumultuoasă, o carte despre România şi despre români, despre ce se petrece în istorie sub ochii noştri interesaţi de o altă viaţă, mai bună, mai deschisă valorilor puse de Dumnezeu în fiecare.

Atent la tot ce se întâmplă şi implicat în evenimente ca parte a lor, dar şi ca martor de lux al istorie prezente, suferind şi, totodată, optimist pentru români în cartea sa RUGURI / România sub asediu, carte apărută la Editura „ Carpathia Press „ – 2008, Adrian Botez strigă, e datoria sa de a avertiza, de spune despre lucruri care ard.

Cartea e o colecţie de eseuri, de scrieri cu vârful inimii şi cu vârful cuţitului în acelaşi timp, atingând papirusul timpului cu energia celui care vede şi vrea să ne spună ceea ce vede, ca sub apăsarea unei pedepse care îl aşteaptă dacă nu scrie. Îşi asumă rolul marilor văzători ai istoriei, a celui aflat pe zidul cetăţii, când cetatea doarme …

Cartea atinge problemele sensibile şi care dor, problemele – problemă pentru presă, pentru politicieni, pentru intelectuali: religia, patria, cultura, învăţământul, legătura cu neamurile din aceeaşi tulpină, trecutul, viitorul, soluţiile la îndemână, aspectele spirituale naţionale şi internaţionale, tot ceea ce pare a interesa fiinţa neamului românesc la trecerea dintre veacuri, la trecerea dintre sisteme sociale, la trecerea dintre imperii, la trecerea dintre generaţii, la trecerea dintre credinţă şi neant.

Autorul nu are teama de a aborda orice temă, pune la bătaie cultura, credinţa sa, tradiţiile, sinceritatea şi dincolo de cuvinte, sănătatea sa, scrie cu trupul până la limita disperării, poate inspirat de Cioran şi de scrierile intelectualilor dintre cele două războaie mondiale.

Scrie până la os, până la codul genetic, până la limita în care cuvintele pot deveni carne, carnea ideii.

Pentru unele teme autorul este în miezul problemelor, este profesor, ştie, simte, îl doare, atinge esenţa învăţământului românesc cu mult curaj, se miră, ameninţă la modul elegant, tinerii par a fi privaţi de viitorul lor, se renunţă prea uşor la tradiţiile clasice româneşti, la cultura cu greutate a românilor, începând cu Eminescu, se renunţă la credinţă ca mijloc de a forma oamenii, la marile simboluri ale neamului, la posibilitatea de a trăi curat într-o ţară curată. Mesajul profesorului e acela că tinerii nu înţeleg ce li se întâmplă, deşi au potenţial, ministerul e rupt de dascăli şi elevi, sistemele nu prind, energia adolescenţilor zboară spre direcţii inutile. >>>Constantin Stancu>>>

Anunțuri