În scurta Postfaţă la cartea Angelei Macarie, Refugii în reverie(Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2007), Augustin Macarie punctează nota caracteristică a poeziilor acesteia: autoarea „imprimă versurilor – expresii ale unor sentimente, trăiri – o profundă notă nostalgic-melancolică, accentele elegiace (…) dominând cu subtilitate şi rară putere de sugerare.” (p. 113).

Piesele de rezistenţă ale acestui volum sunt cele care evidenţiază expansiunea şi retractilitatea eu-lui, ca şi preferinţa pentru „zona crepusculară” a visului, de unde şi titlul inspirat ales – Refugii în reverie.

La trecerea timpului, „sub grele boccele”, poetei îi rămâne ca avuţie visul: „Trec în custodie/ visul frumos/ şi îl cos avuţie;/ dincolo de apa călâie,/ din ploaia meschină,/ de ploile reci ce-or să vină” (Ţie, p. 31). În Speranţa, visul e indisolubil legat de speranţele cu care autoarea îşi hrăneşte sufletul: „Am tot căutat,/ cu nopţile scrum,/ scântei pentru drum.// Mai caut şi-acum/ cioburi, să-mi dreg/ un vis întreg” (p. 35). Într-o imaginară discuţie cu perechea sufletului, autoarea îndeamnă pe un ton meditativ: „Toamna, în mirare,/ amână cocoare/ pân-la noi porunci./ Visul de atunci/ vrei tu să-l ajungi?” (Meditaţie, p. 53). Tenta elegiacă din versurile reproduse este cenzurată de luciditatea celei care nu doreşte o amânare a visului, ci o preluare a lui, spre a fi concretizat.

Având la bază antinomia aparenţă/ esenţă, poezia În fine! Comunică cele două atitudini ale fiecărui partener, şi anume mândrie şi prejudecată: „M-ai crezut/ obiect de decor, bibelou,/ jocului tău un ecou.// Pampon/ prins de buton/ de bonton, pe blazon.// (…) Mă simt inundată de bine,/ goală de tine/ şi mă hrănesc/ în visuri ce cresc/ doar cu mine.// În fine,/ cu rangul pierdut/ iau dorul de la-nceput” (p. 65). >>>Const. Miu>>>

Anunțuri