De la primele poeme scrise de Ioan Dan Bălan, pe care le-am citit, am simţit dincolo de metaforă o anumită taină, a cărei sorginte la început nu am înţeles-o. Abia mai târziu, după ce a publicat alte şi alte volume de versuri şi proză, am intuit că taina scrierilor lui Ioan Dan Bălan vine dintr-un sentiment al primordialităţii, pe care îl simţi atunci când parcurgi scriitura sa originară, sacadată, evocatoare a unei spiritualităţi ancestrale. Faptul că Ioan Dan Bălan percepe lumea prin ochii unui arhaic (poate a unui dac), este evident şi în volumul de poezii intitulat ,,Noptatice” (Editura ,,Confluenţe, Petrila, 2006).

Structurat în patru secţiuni; ,,Oraşul poetului noptatic”, ,,Alungat ca Amor”, ,,Poemul poetului fără poem” şi ,,Dor de primăvară” (prozopoem), volumul debutează cu declinarea lirică a identităţii umane, potrivnică artei şi dobândirea sensibilităţii artistice rezonantă misterului:,,Vă spun:/ poetul nocturn e bun/ el fuge mereu de spectacolul luminii/ artificiale/ ca de orice plagiat al luminii adevărate// Doamne, Doamne, Doamne!/ chiar dacă am pierdut un oraş din lumină/ am câştigat un poet al nopţii vii/ în care fiecare îşi regăseşte propriile versuri/ poetul nocturn nu e bun/ el scrie despre altă lume şi despre noi/ recită despre altă lume/ sufletul I se plimbă parcă pe altă lume/ blestemă noapte de noapte viaţa/ care se aruncă fiecărui trecător/ ca ţărâna pe mort.” (,,Oraşul poetului noptatic”,pag.8).

Apogeul manifestării talentului poetic se desfăşoară previzibil sub influenţa iubirii feminine şi ea grefată pe afectivitatea ancestrală proprie trăirilor primare, instinctuale:,,E mai aproape de noi Timpul, Soviana,/ dar să-ţi aminteşti eliberată/ că eu m-am născut sub chemare/ de cer pe care scânteia o stea/ ca un amnar lovit de crucea şeii/ de vreun călăreţ barbar/ şi nu era zi/ şi nu era noapte/ iar tu mă aşteptai cu muguri, cu sâmburi/ aproape, departe, aproape, departe…”(,,Soviana III”, pag.35)

Volumul se încheie cu un minunat prozopoem intitulat ,,Dor de primăvară”, în care poetul transpune în maniera inconfundabilă a parnasianismului, fericirea; fericirea de a trăi, fericirea de a iubi, fericirea de a visa, fericirea de a crea, fericirea de a scrie, fericirea de a muri, fericirea vieţii de aici şi a celei de dincolo de moarte:,,Primăvara, izvorul dragostei trebuie curăţat/ ca orice alt/ izvor cu ape trimise sufletului; seară de seară/ şi zorilor de zorior/ scăldat în purpuriu la asfinţit,/ în purpuriu de răsărit,/ izvorul are mereu o culoare purpurie-/ fremătătoare, de puls în/ ritmicitatea vieţii,/ curăţenia lui e atracţia noastră de specie spre/ matcă,/ plutire a privirilor aprinse de undele ce trec/ întotdeauna prin inimi,/ vreme păstrată asemenea puiului de vis la sân.”(,,Dor de primăvară”, pag.84) >>>Petre Birău>>>

Anunțuri