Poetul TICU LEONTESCU ne oferă în placheta sa de versuri: „Iaşii în… haiku”, (Editura Marineasa, Timişoara, 2007), o viziune esenţială a unui „topos” istoric şi cultural de excepţie. Nu pot decât să confirm ceea ce EUGEN DORCESCU afirmă pe ultima copertă a volumului, despre acest: „ … poet discret şi delicat. El are… simţământul empiric… intuiţia şi conştiinţa scripturistic educată, a ceea ce înseamnă temeinicie, perenitate şi valoare”.

Autorul a ales aici un gen poetic de sorginte extrem orientală, în formă fixă, dar totuşi, uşor adaptat limbii şi culturii noastre. Pe undeva el se apropie de aforism, dar şi de pastelurile lui Vasile Alexandri, care, ce-i drept – sunt mai amplificate, – dar cam în acelaşi registru stilistic.

Prozatorul nipon Natsume Soseki scria undeva despre poezia numită „haiku”, precum că ar fi o poezie fixă, în cinci silabe şi două teme poetice obligatorii: trecerea timpului şi cel puţin, un singur element de natură. Poetul identifică în mediul său înconjurător un „genius loci” – (după afirmaţia lui Ernst Robert Curtius) – sacru, esenţial, – pe care îl transpune în versuri pe un manuscris caligrafiat. Cititorul avizat, procedează invers: prin intermediul cuvintelor poetului se reîntoarce cu sufletul şi se integrează exact în acel „genius loci” iniţial, ales de poet.

Ticu Leontescu gravitând cu trenul între Timişoara şi Iaşi, – capitală a spaţiului nostru moldav, alege – spre a le evoca, – ecouri, momente, locuri şi personalităţi cu statut de emblemă istorică şi spirituală. De exemplu: Voievodul Dimitrie Cantemir, „Ca el – cărturar,/ mai rar. Un encicloped – / Erasmus de… Iaşi” Este evocat aici cu sensibilitate şi emoţie un destin unic, o erudiţie de invidiat şi un întemeietor de mare literatură. >>>Florin Contrea>>>

Anunțuri