Intrasigenţa de foiletonist pe care Virgil Diaconu o arată în noua sa carte Destinul poeziei moderne,Editura Brumar,2008,ne dezvăluie faptul că poetul devenit critic şi commentator al poeziei moderne,nu este alceva decât un melancholic al textului scris.Fiinţa criticului în bătălia pentru destinul literaturii se vede, şi percepem spiritual critic şi inteligenţa acestuia ce par însufleţite de un suflu misterios,precum Balmung şi Durandal.

Incă de la primele pagini autorul disecă competent,printr-o analiză pertinentă,cele două culturi paralele:cultura înaltă şi cultura de masă.Evidenţiind faptul că ce le diferenţiază este valoarea:vorbim despre cultura înaltă pentru că ea produce opere de valoare,iar despre cultura joasă pentru că ea produce opere modest valoric.În aceastâ perspectivă sunt abordate,în cele trei capitole ale cărţii,problemele strigente ale literaturii şi în special ale poeziei contemporane,în contextul integrării europene.De altfel,impresia de implicare în fenomenul literar,de mărturisire continuă e foarte puternică în critica şi eseurile lui Virgil Diaconu.Nota apăsat obiectivă,cu rapeluri ale memoriei şi racorduri la viaţa activă literară,produce,prin acumulări bine dozate,un adevărat foiletonism al comentariului,un scenariu al realtării sprijinit pe referinţe livreşti şi elemente de istorie literară.

Partea teoretică de la începutul cărţii ne confirmă faptul că autorul este stăpân pe instrumentele sale,dovadă atacul frontal pentru a ilumina pe dinăuntru adevărul,atât despre generaţiile literare care luptă-vai!-pentru puterea literară.Şi prin asta ca luptă pentru propriul destin,dar şi pentru desvăluirea scriitorilor colaboraţionişti cu un regim criminal-comunist,care astăzi se autoproclamă democraţi,şi unii,chiar,dizidenţi.Nume din care nu lipsesc Radu Cârneci şi Ana Blandiana.

Lupta generaţiilor este văzută ca o efemeră iluzie care se limitează doar la a intra în dicţionarul generaţiei. >>>Al. Florin Ţene>>>

Anunțuri