Atâtea splendori pe lângă care trecem fără să le vedem! Fără să ştim a le privi, a le contempla, a le distinge din marea de lucruri şi fiinţe contemporane. Trecem pe lângă ele şi nu ne uităm, cu acea nepăsare vecină cu indolenţa, cu neştiinţa, cu orbirea spirituală.

A vedea fără a privi, a privi fără a vedea, a te uita fără să te uiţi, a-ţi pierde privirile în imensitatea depărtării sau în microcosmosul de lângă tine, din tine, din celălalt. Uitarea, vederea, privirea, contemplarea se pot învăţa treptat, pe măsura trăirilor sufleteşti, îndeobşte. Aceste trăiri consumate la un înalt diapazon emoţional induc „un optimism tonifiant, în faţa spectacolului reconfortant al naturii”.

Prin volumul său – o adevărată poezie cu sugestii cromatice – Corneliu Stoica ne deschide uşi, ne învaţă zborul până la, şi chiar dincolo, netezându-ne aripile. Netezându-ne aerul. El ne ia de mână cu bunătate şi ne conduce, prin labirintul culorilor, prin hăţişurile întortocheate ale simbolisticii lor. El ne aşază în mână firul Ariadnei până vom ieşi la lumină.

Lumina – mănunchi de culori, spectrul solar în infinitele lui nuanţe! Autorul ne agaţă de această lumină precum de coada cometei şi ne spune : Priviţi! Învăţaţi privirea, contemplarea, admirarea, extazul seducător al inefabilului pe care ţi-l oferă arta!

Astfel, încununează actul artistic, dându-i valenţe noi, nebănuite. Între fantezie şi întruchipare, să nu prididim a privi, să deprindem a vedea, să ne pierdem în uitarea de sine ca să descoperim mirificul.

Corneliu Stoica aruncă o uitătură sau o uitare, mai bine zis, un prilej de aducere aminte şi de rămânere peste lume, dar o uitătură adâncă, pătrunzătoare, persuasivă, precum lama unui cuţit tăind aerul în bucăţele.

Pentru noi, cei nedeprinşi cu privirea, e o adevărată revelaţie şi o provocare imensă.

Un spirit blând planează peste creştetele atât ale artiştilor, ale comentatorilor cât şi ale privitorilor. Acest spirit ne ţine şi ne susţine uniţi în aceeaşi tainică legătură freatică, precum o legătură de dragoste, pregătindu-ne cu grijă sufletul ca pentru cuminecare. El ne învaţă să-i respectăm pe artişti, să respectăm roadele trudei lor, acea plămadă de inefabil, numită îndeobşte, operă de artă. >>>Cezarina Adamescu>>>

Anunțuri