Există o carte celebră, „Lacrimile Dimineţii”, prin care se analizează starea de trezire, ca iluminare prin suferinţă şi înfrângere în faţa provocărilor vieţii. Ca într-o oglindire, poetul Marius Ţion, atins de aripa preoţiei, ne propune, în limbaj de utrenie, un nou volum de versuri, „Dimineaţa salvată” (Editura Napoca Star, 2008), ca o trezvie din noaptea micilor nimicuri şi răutăţi ale cotidianului. Prefaţa volumului de versuri este semnată de poetul şi colegul de generaţie, Dumitru Cerna, care-l creionează pe poet în semnul inedit de „aliturgic”, ca o respirare creştină inspirată de harul epiclezei. Poezia lui Marius Ţion e o străluminare a unui limbaj al sufletului între clipa ultimei vecernii şi salvarea sufletului prin roua utreniei: „Noaptea înveleşte amurgul/cu degete moi,/chipul tău îmi aprinde inima/Arhangheli de foc/ne cunună./Ardem/până când zorii spulberă visul,/făcându-ne iarăşi/muri tori. (Ardere). Trezvia lui Marius Ţion e „steaua singurătăţii poetului” în cel mai pur stil eminescian, „Seară fără de oxigen./Se strecoară noaptea/în camera poetului/precum muzele/ademenite de crini…” (Camera poetului). Starea de catharsis e ruptă din magia bacoviană a ploii din vremea lui Noe: „Ploi nesfârşite/îmi spală chipul./Cu sufletul îngheţat/acopăr răsăritul/în dimineaţa de martie.” (Început). Gheaţa din sufletul poetului e făcută să se topească nu să îngheţe preajma:”Repetabil/aprilie se clatină în noi/cum un gheţar al amiezii…” (Dimineaţa salvată). Iluminarea poetului are culoarea de gheaţă a lunii, care se topeşte la primele raze ale soarelui la utrenie. De fapt sufletul poetului se trezeşte din peşterile inconştientului în soarele conştiinţei dimineaţa când roua e făcută să cureţe zgura uitării. „Din arborii cereşti, luna mă priveşte/cu ochi de gheaţă./În dimineaţa albă,/adăposti t de rouă/veghez răsăritul.” (Iluminare). Salvarea poetului vine liturgic din Capernaum, unde „Ascuns printre stele/mâinile îmi sunt legate/de cer.” (Însufleţire).Obsedat de moarte ca idee şi intim prin tată plecat prea devreme la vârsta copilăriei, poetul Marius Ţion îşi topeşte sufletul de gheaţă în dimineaţa utreniei.Tatăl teluric devine Tatăl ceresc şi fiul-poet se împărtăşeşte din Fiul: „Toaca utreniei/amurgul din suflet./Aluatul durerii/frământă Chipul./ În cuptorul de lut:/rugăciunea şi jarul/şi pecetea Fiului.” (Icoana din Lacrimă). Poetul Marius Ţion se identifică, prin Taina Euharistiei, cu Hristos. Singularitatea poetului e altarul jertfei cum poezie e ţintuită de piroanele contemporane ale nepăsării, tristeţii şi consumerismului. Marius Ţion îşi asumă destinul a Omului venit din Capernaum. Poezia lui Marius Ţion e profund religioasă şi ne cheamă provocator la meditaţie. >>>Ionuţ Ţene>>>

Anunțuri