În casa încremenită-n veac mirosind a pestelcă devenită straiţă cu mere crude şi de timpuriu viermănoase, cu gutui chircite, pătate, care-ţi fac cerul gurii pungă, păşind încet să nu sperie îngerii serii ce veghează necontenit la umerii tindei, să nu dea buzna nălucile serii, ţăranul, când intră şi când iese pe uşă, face o cruce adâncă. Îl ias pe Dumnezeu pretutindeni cu sine şi îl aduce din nou acasă.

A dat Dumnezeu şi s-a văzut iar acasă. Să dea Dumnezeu şi să-şi mântuie şi astăzi tocmelile făcute-n ajun, ori mai demult, cu socotinţă, şi să se întoarcă teafăr. Cine pleacă, fie şi câteva verste din bătătură, se duce cu gândul înoarcerii. În fiecare plecare există şi o revenire din punctual de unde te-ai desprins. Şi acest punct se numeşte ACASĂ. Doar aici e stăpân şi rob, cu voia Domnului, pe toate cele, aici se simte întemeiat şi pus de strajă la rosturile firii . În locul acesta numit acasă, toate sunt sfinte – după vorbele unui cântec, toate mărunţişurile au temei şi bună folosinţă, iar omul le ştie nimeri, chiar şi în crucea nopţii.

Aici îl va aştepta întotdeauna cineva. Cu un ştergar alb sau cu o năframă, fluturată în rama porţii ori în tocul uşii, cu o lacrimă strivită fugar între gene şi cu un surâs blând pe buze. Sau măcar cu o batistă fluturând de bună venire sau a rămas bun până la întoarcere.

Şi precum casa aceasta, sunt multele şi mutele de durerea plecării copiilor prin străini, case cu ochi gri de albeaţă, de lacrimi şi aşteptare îndelungă, aşa sunt aproape toate, căzutele pe grumaji, de ostoi, de vremi ori de stihiile firii. “Câte-o privire tristă ne adună/ Şi ne tot plimbă-n gând până departe./ Intrăm în sat şi-i spunem “ziua bună”,/ Intrăm în sat ca-ntr-un muzeu de sate” – spune autorul în poezia care dă titlul acestui volum.

Să pătrundem şi noi cu paşi neauziţi în acest univers rural, prin bunăvoinţa Poetului şi să încercăm a ne familiariza cu atmosfera lui.

Dar, din viu şi forfotitor până la vacarm, cu larmă pe uliţi şi până-n buricul pământului, când oare a devenit satul precum muzeul, cu exponatele conservate atent, ori numai neglijent depozitate, stivuite într-un spaţiu de înstrăinare parcă impropriu, din ce în ce mai altfel, de nerecunoscut, fie pentru că dintr-o dată, casele s-au micşorat, s-au pitit pe după copacii – singurii care nu devin mai mici, dimpotrivă; s-au ascuns după ţiglele decolorate şi după ulucile sparte, tablele smulse, podul, hambarele, şurele părăsite, cui să-i mai pese? după tencuiala căzută, acoperişul crăpat, cine să le mai rânduiască aidoma? >>>>

Anunțuri