Poezii scurte şi delicate, suave şi grave, visătoare şi confesive, aflăm în volumul “Poeme albe” de Laura Mircea, Editura “Hestia”, Timişoara, 1998. Poeta rememorează cu vibraţie sufletească, apăsat liric, trăirile ce sunt “explozii de nea / alină / vidul de lumină” însăşi autoarea levitează fulguind în “rugăciune, / văpăi înmărmuresc / dincolo de zenit” pentru a simţi lumea ca o “crucificare-n muguri / matcă albă”.

Aparent poeta este detaşată de propria-i poezie, însă îi simţim prezenţa în construcţia metaforelor şi a unor reminiscenţe (rare) livreşti.

Laura Mircea construieşte un ingenios scenariu liric, deşi nu atât construcţia lucidă dă coerenţă versurilor, cât permanenta stare de criză, resimţită acut prin detaşare marcată în spatele unei visceralităţi: “înlănţuire frântă / sub mări de coral / nenăscuţi, fluturi de omăt”. E multă lumină în versurile poetei pe care o simţim în frecvenţa unor cuvinte ce dă senzaţie albului: lumină, nea, fluturi, omăt, zăpadă, înger etc. De aici provine şi confesiunea frenetică şi contorsionată, în fapt o explozie a interiorităţii sub forma fervorii gândului: “arborii nasc ape / văi de flăcări prăbuşite-n curcubeu”. Poemele sunt secvenţe metaforice ale unor trăiri de-o clipă în care este strecurată o dorinţă ambiguă, ce poate însemna, deopotrivă, căutarea identităţii iubirii, în spatele căreia se întrezăreşte cealaltă jumătate mitologică: “Alba nuntă freamătă-n văpaie”.

Ingeniozitatea manieristică întoarce poezia de la expresia ei convulsivă la cochetăria prozodică. Atmosfera e de feerie domestică în care predomină focul, sori, raze, văpaie, flăcări, din care nu lipseşte tandreţea unui joc şăgalnic.

În poeziile din care dispar aceste duioşii, versurile privesc lucide viaţa imediată, atunci câştigul este aici indiscutabil. >>>Al. Florin Ţene>>>

Anunțuri