După unii comentatori ai vâlceanului Petre Tănăsoaica (vezi Caiet critic.Mă numesc Petre, parte a unei trilogii a scriitorului ce mai cuprinde şi volumele Ultimul sonet la Paris şi Bonjour, Paris !, Editura Ramuri, Craiova 2006), autorul ar fi îndurat, îndată după un promiţător debut, o fractură aşa-zicând, noetică: spiritul liric, fireşte nestins, ar fi căutat totuşi ascunderea, umbra, lăsând în lumină numai lucrarea în cotidian a publicistului. Reprezentant de frunte al poeziei anilor 8o, mărturiseşte, de exemplu, Ioan Soare, tânărul poet nu ar fi renunţat defel la ispitirile muzei, faţă de care nu şi-a reţinut însă câteva infidelităţi. În caz, Ioana Dinulescu e mai tranşantă: junele, ţinut departe de „Cenaclul de luni”, de îndeletnicirea de gazetar provincial, nu va vea privilegiul debutului editorial precoce, întâia lui aşezare în slovele cărţii petrecându-se, deja după regula vremurilor,  destul de târziu (1986) într-un volum colectiv, Cadran solar. A urmat un deceniu de gazetărie la săptămânalul judeţean „Orizont” şi apoi, după 1989, la un ziar scos pe speze proprii, „Viaţa Vâlcii”. În 1996, dacă pot spune astfel, redebutează cu versuri sub semnificativul (explicativul) titlu La umbra maşinii de scris. Indiferenţa, acum, la volum a comentariilor ce consacră, observă pe bună dreptate Ioana Dinulescu, e desigur conjuncturală: o cecitate datorată schimbării – în tranziţie – de traiectorie a privirii critice; datorată, mai mult, aş zice, substituirilor între obiectul şi fondul percepţiilor.

Precedată de trei culegeri diaristice şi gazetăreşti (jurnale, însemnări de călătorie, interviuri), revenirea în 2oo6 la poezie a lui Petre Tănăsoaica era previzibilă: duhul liric, retrezit, îşi uită deodată absenţa, va retrezi, iată, prin interogaţie şi uimire viaţa din împrejururi amorţită; sau va pune din nou sub luminile se sus, sub binefăcătoarele lumea întreagă – chiar dacă acesteia i te adresezi doar dintr-un anumit punct geografic, de exemplu Parisul, de exemplu, mai înainte, India lui Rabindranath Tagore.

Să citim, prin urmare, din deschiderea volumului Ultimul sonet la Paris, piesa Încărunţesc pe dealuri herb şi slavă: „Încărunţesc pe dealuri herb şi slavă/Şi nu spui nici să stau, nu spui nici pleacă/Deschid o carte, litera-i bolnavă,/În sânge, vechi corăbii se îneacă;//Spăl punţile iluziei de vise,/Închid şi uşa casei spre grădină,/Voi fi în altă toamnă pare-mi-se/Sortit să putrezesc pe sub lumină;//Că te-am găsit aproape nu-mi mai place,/Mă-ngrop deja în casnice porunci,/Te duc cu vorba, uite, ţi se face/Un loc la masă printre prunci,//Şi-ncep ca să pricep că te-am pierdut/În viitorul nostru de demult !” Acestuia i-ar putea răspunde, de căutăm, din cealaltă carte a trilogiei (de „prozo-poeme” sau de „contrasonete”, cum le-au botezat comentatorii), Bonjour,Paris !, eseul poetic (pentru că e o însemnare, iată, mustind de poeticitate), Cineva îmi suflă cuvintele: „…Tu plângi mult, mai ales când auzi, după semne de tine ştiute, că alerg fericit spre Casa Torturii, dar nu poţi să-mi spui, te agăţi de un amănunt, cum ar fi acela că poezia a murit, iar ultima carte pe care-ai citit-o e un manual pentru creşterea câinilor, din care până la urmă va trebui să învăţ să-i rămân credincios altui stăpân. >>>A.I. Brumaru>>>

Anunțuri