A treia carte de poeme a Olgăi Alexandra Diaconu, Ochiul de Veghe (Editura Cronica, 2007), se circumscrie poeziei sentimentului religios, care prin amploare (un număr mare de autori, preoţi şi mireni), dar şi prin valoarea estetică dovedită în multe cazuri, constituie deja un capitol distinct în lirica noastră de azi. Două alte volume de versuri, Dreptul la nemurire (1993) şi Hora stihiilor (2003), un roman, Aşteptînd să vină un val (2005) şi un eseu, Creaţie şi creativitate în viziunea lui Mircea Eliade (2001) trasează căile unei abordări diverse (lirică, roman, filosofie) a condiţiei umane de aici şi acum; poemele din Ochiul de Veghe deschid, iată, şi calea comunicării cu Dumnezeu, a credinţei şi (re)definirii fiinţei prin raportare la El. Psalmii poetei ieşene par a fi departe de cele scrise în tradiţia lui David şi mai aproape de tonalitatea şi problematica psalmilor arghezieni. Regăsim astfel, mai întîi, pendularea între înalt şi adînc, între lut şi cer; simboluri ale închiderii şi căderii (pereţii casei interioare, cercul) fixează fiinţa la graniţa dintre pămînt şi cer, între aspiraţia zborului şi lanţul greu al legăturii cu teluricul: năzuind către înalt, fiinţa e mereu ameninţată de abisul căderii, de spectrul său, cum îi spunea Baudelaire, iar condiţia ei rămîne contemplarea zonei de neatins a intersecţiei lumilor („Nu mi-a mai rămas/ decît contemplarea/ punctelor dintre două lumi/ indefinite/ ca nişte constelaţii/ ascunse sub pleoape/ şi care-mi aduc/ departele aproape”) şi aşteptarea luminii, a retopirii „departelui” eminescian în „aproapele” arghezian („Nu mi-a mai rămas/ decît aşteptarea/ luminării trupului meu/ pînă la topire/ pînă la pierdere/ în nevăzutul Zeu”; „Noaptea-mi aţintesc privirea/ spre stele/ şi devin aşteptare/ devin tăcere/ fără de gînd”); poate încă mai exact, sjîşierea, cum spune poetul într-un text semnificativ: „Sfişiată mereu/ între Pămînt şi Cer/ nu ştiu cînd plec din mine/ ştiu doar că simt cum pier/ cum devin plînsul/ unei sălcii pletoase/ care nu-şi poate îndrepta/ crengile în sus/ cum devine mersul/ unui prinţ al văzduhului/ care se-mpiedică/ în aripile prea mari/ Eu am venit să vă învălui în lumină/ dar ziduri nevăzute mi-ntîmpină fiinţa/ înclinînd-o spre fiorii abisului/ De-aceea/ un far eu însămi/ simt c-am să devin/ să pot deschide/ un tărîm divin” (Între cer şi pămînt). >>>>

Anunțuri