Un poet sedus de himera clasicităţii este Nicolae Costea Teleajen în volumul”Orologiul toamnelor”,(103 pasteluri),Editura Printeuro,Ploieşti,2006.

Autor a numeroase volume de poezii,proză şi monografie,Nicolae Costea Teleajen este un poet puţin dispus să-şi însuşească achiziţiile liricii contemporane,preferând experienţa predecesorilor,vizibilă nu atât în substanţa viziunii,cât în prozodia incantatorie,cizelată,aproape narcisiacă:”Colindă în vie drumul de sânge/Cu lungi tremurări în asfinţituri/Prin ochiul de frunze care răsfrânge/Drumuri de toamne în infinituri”.(Cântec).

O voluptate irepresibilă a rostirii şi o dicţie impinge această poezie către discursul muzical în care par a fi strâns cele mai incitante ritmuri.Clasicismul prozodic al versurilor e însă mai degrabă o formă de îmblânzire a convulsiilor lăuntrice,un act de exorcism:”Ai rămas în inimi acea veste/Noapte de stele,vorbă-n poveste,/Glasul iubirii ce urcă hain/Treptele sorţii cu chip de strein.”(Toamnei).

Pastelurile sunt un pretext de a evidenţia trăirile eului în toamna vieţii,dar şi în anotimpul acesta:”Zi de septembrie,coclit/In dorul frunzelor de vis/Prin zeci de drumuri răscolit/În vânturi care bat pieziş;”(Rodul toamnei).

Pentru poet toamna este anotimpul roadelor ”şi un ochi de zare în ploaia sfântă”.Există o înclinaţie spre melancolia optimist/romantică,spre imageria pastelată,uneori fantastă,ceremonioasă,familiară:”Lumina trece din struguri/Prin ochii adânci,în priviri:/Toamna îşi arde pe ruguri/Un dor care creşte-n iubiri.”(Iubiri).

Anotimpul toamnei este privit şi trăit ca o împlinire a vieţii,existenţială în toate ipostazele şi din toate unghiurile.Ea se constituie într-un tablou policrom,care devine”fiinţa”ce doreşte să evadeze din ramele impuse de”pictorul”-poet. >>>Al. Florin Ţene>>>

Anunțuri