O CARTE PE ZI

Sunt cititorul pe care autoarea Mariana Prosper Ştefan îl invită pe coperta exterioară a cărţii  să citească despre întâlnirea cu un necunoscut, poetul ialomiţean Ştefan Tănase. Am acceptat invitaţia doamnei bibliotecare şi am avut bucuria de a mă întâlni cu o realitate a textului, pe care o   numesc, fără rezerve, de excepţie. Da, e rândul  meu să afirm că atunci când iubim cu adevărat cuvântul şi oamenii cărora îl adresăm se iveşte zarea cea fără de sfârşit a comunicării reale de care ducem dor. Trebuie să spun de la început că nu-mi place să primesc o carte şi s-o pun la păstrat. O citesc şi dacă merită o şi scriu ,cum am desprins din comunicarea recentă cu un mare scriitor: Gheorghe Iova.

Şi iată ce am reţinut în memoria afectivă despre această carte. Spun “memorie afectivă”  pentru că acest start  impresionează cartea aceasta pe care nu am putut-o lăsa din mână, deşi sincer să fiu nu-mi pusesem mari speranţe in a găsi plăcerea şi bucuria lecturii. Voi transcrie dintr-un interviu cu Iova:”e timpul ca românii să accepte ideea că in orice loc şi situaţie cuvântul este putere. Scrisul este acţional…Avem nevoie de cuvinte şi de imaginaţie în tot ce facem„

Aceste cuvinte se potrivesc de minune cărţii dnei Mariana Prosper Ştefan.Comunicarea prin cuvânt devine literatură numai atunci când obiectul ei este real, atitudinea autorului corectă ,dezinteresată şi sinceră. Mai ales când dorim să scoatem la lumină din uitare vieţile atât de interesante şi particulare ale oamenilor.

Autoarea îşi propune din date puţine să lumineze chipul unui om,a unui poet “Ale unei vieţi trăite din plin„ şi aceste dorinţe ale autoarei s-au împlinit. Odată cu binele făcut unui semen se impune şi un autor care încercă modest şi încheie cu succes o evocare de excepţie.

Atitudinea faţă de obiectul cercetării este definită: “Însetată , am acceptat provocările foii albe”

De unde ştie autoarea despre rolul foii albe în povestea construirii unui text?Bănuim că , lucrând în bibliotecă, autoarea nu mişcă doar cărţile, am certitudinea că Le citeşte şi mai ales Le aranjează intr-o ordine interioară a reflectării lor.

O carte ca acesta nu poate fi scrisă de un funcţionar. Bibliotecarul - până la un punct - este un funcţionar. Istoria literaturii demonstrează că mulţi scriitori mari au îndeplinit  şi această nobilă meserie. Citez urgent şi din memorie doi foarte mari poeţi români : Eminescu şi Blaga.

Cartea debutează cu motivaţia intitulată provocarea. Aici aflăm despre rolul unui om de excepţie : Inspectorul bibliotecilor,,Costel Bunoaica ,la rândul lui un poet de excepţie.

Descoperirea poetului de la Patru Fraţi a fost o necesitate, o indicaţie pentru organizarea unei acţiuni, găsirea unei personalităţi locale pentru Ziua bibliotecii.

Voi mărturisi un gând. La rândul meu sunt si eu o descoperire a unei bibliotecare,a unor bibliotecari : Petruţa Avrămiţă şi Gheorghe Ciutacu ,cei care doreau să aibă şi Cocora  un scriitor al lor. M-au găsit, m-au chemat iar eu m-am întors definitiv ca să  fiu “de azi din nou al meu şi al vostru”.Frumoasă poveste care m-a obligat mult şi care mă onorează cât voi fi.

Astfel este şi povestea doamnei M.P.Ş., cea care scrie o carte de o valoare şi frumuseţe aparte. Sunt aici nu numai evocări, căutări, ci chiar texte de literatură în sensul direct. Iată ce găsim la pag.35:“Din nou sunt pe drum. Se pare că martorul tăcut al conversaţiei noastre mă însoţeşte. Nu-l alung. Îmi e bine. Acum am timp să privesc pe îndelete satul. Case mici,sărăcăcioase. Tencuiala căzută pe alocuri, dezvăluie structura de lemn şi chirpici. Şi totuşi…Grădinile îngrijite sunt dovada de netăgăduit a hărniciei oamenilor locului. Urmăresc cu piciorul arabescurile unui drum de ţară nepietruit care urcă şi coboară, obosind călătorul, Dar dăruind tălpii mângâierea pământului. „ Un cititor avizat va găsi aici un text desprins dintr-o carte celebră. Ceva îmi aminteşte de momentul în care Felix vede prima oară Casa de pe strada Antim. Totul la o altă dimensiune dar impresia - aceeaşi.

Evocarea chipului - “învierea personajului”- la pag.38 este remarcabilă şi o reţinem ca atare. Sau momentul nunţii poetului pe care îl voi transcrie ca dovadă :

O pală de vânt încearcă să-MI smulgă poezia rămasă pe genunchi. Mişcarea protectoare a mâinilor mele îi atrage atenţia. Răspunzând unui gând nerostit, îi şopteşte.

-Da. Doar ea MI-a rămas.

Dinspre sat se aud acordurile unei viori însoţite de ritmul săltat al unei armonici. Aerul prinde să vibreze chiuiturile unui alai de nuntă.

Mulţimea veselă se apropie. Vâltoarea dansului frământă pământul de dedesupt. Ascunsă sub un văl de borangic, mireasa. Fâlfâirile subţiri ale ţesăturii I-au statornicit puritatea fecundaţiei. Garoafa roşie de la pieptul poetului s-a aprins.” Iată o proză care alunecă exact in obiectul cercetării:Poezia.

Autoarea se implică in acest dans al evocării ca in nunta proprie. Artă a cuvântului care mă determină să mă emoţionez cu adevarat.

Poezia din volumul Psalm teluric este cea mai frumoasă încheiere a comentariului meu din care am transcris cu lacrimi în ochi. De dincolo primesc un mesaj care mă justifică în ipostaza de om al câmpiei şi iubitor al cuvântului. Cineva ,cândva, va mătura în urma mea, va da la o parte frunzele căzute ale vreunei toamne şi va descoperi paşii mei în această lume printre cele câteva cuvinte pe care le-am lăsat.

“E toamn-afară: stele de sus

Cu raza lor m-ar mângâia pe faţă

Sunt mulţumit că pe pământ am pus

Perdele ca să-l apere de ceaţă

Iar grâul ce cântând l-oi semăna

Mâine cu primul chiot de cocoş

Gustând cu sete din sudoarea mea

Va creşte ca şi mine de vânjos.”

Poezia adevărată străbate timpurile şi ne zâmbeşte de dincolo.

Această carte de 57 de pagini e un model de evocare, de readucere în prim plan a unui om care a trăit doar pentru a lăsa câteva urme, poeziile din anexă pe care le vom mai citi şi ne vom mai bucura, că iată, bibliotecarul nu este şi nu trebuie să fie doar un funcţionar.

AUREL ANGHEL 

14.03.2007